Primii pași ai unui copil sunt printre cele mai emoționante momente pentru orice părinte. Odată cu bucuria apar însă și întrebările: este normal să meargă așa? De ce cade atât de des? Când ar trebui să ne îngrijorăm? Vestea bună este că mersul este un proces în continuă achiziție: nimeni nu s-a născut știind să meargă, iar în momentul în care aparatul locomotor și sistemul nervos sunt pregătite, mersul debutează și se perfecționează constant. Este însă un proces de durată, nu o schimbare de la o zi la alta.

La ce vârstă începe copilul să meargă?

Considerăm normal ca mersul să debuteze în jurul vârstei de un an. Intervalul de normalitate este însă generos: între 8–9 luni și 1 an și 6 luni, debutul mersului este considerat firesc. Copilul începe de obicei prin a se ridica la marginea patului sau a canapelei, merge inițial cu sprijin, iar ulterior se desprinde și face primii pași independenți.

Există și copii care pornesc foarte devreme, chiar înainte de 8-9 luni — așa-numiții early walkers. Un debut precoce sau mai tardiv al mersului, atât timp cât rămâne în intervalul normal, nu spune nimic despre viitorul copilului: nu îl va avantaja și nu îl va dezavantaja în viață sau în educație.

Nu există doi copii care merg la fel — nici măcar în cadrul aceleiași familii. Fiecare copil are particularitățile lui, iar mersul începe atunci când el s-a simțit pregătit. Comparațiile între frați sau cu alți copii sunt, de cele mai multe ori, doar o sursă inutilă de îngrijorare.

Sănătatea la tine acasă – Episodul 1 – „Mersul copilului: de la debut până la perfecțiune” – alaturi de Dana Iancu si Dr. Alexandru Herdea

Etapele firești ale dezvoltării motorii

Până la primii pași, copilul parcurge o serie de etape care merită urmărite:

• în jurul vârstei de 3 luni — își ține capul;
• în jurul vârstei de 6 luni — începe să stea în șezut;
• apoi de la 8-9 luni ridicarea la marginea mobilierului, mersul cu sprijin și, în final, mersul independent.

Unii copii mai „sar” câte o etapă — sunt părinți care ne spun că cel mic nu a mers niciodată în patrupedie, ci s-a ridicat direct în picioare. Diferă de la copil la copil. Ne îngrijorăm doar atunci când reperele de bază nu se ating: capul nu este susținut la 3 luni și un pic, șezutul nu apare mult după 6 luni sau mersul nu a debutat deloc la 1 an și 6 luni.

Premergătorul și antemergătorul: de ce nu le recomandăm

Când copilul întârzie să pornească, mulți părinți apelează la „ajutoare”: îl țin de mânuțe și îl plimbă prin casă, îl așază în premergător sau în antemergător. Sunt lucruri pe care îi sfătuim să le evite.

• Plimbatul copilului susținut de mânuțe îl obișnuiește cu un sprijin artificial și poate întârzia achiziția mersului independent (pe lângă durerile de spate ale părinților).
• Premergătorul și antemergătorul sunt contraindicate: copilul este așezat într-un dispozitiv de mers pentru care aparatul locomotor și sistemul nervos nu sunt încă pregătite.
• Poziția în premergător este nefirească — copilul stă frecvent pe vârfuri — iar problemele pot merge de la tulburări de sprijin până la afectarea șoldurilor.
• La acestea se adaugă riscul de accidentări și traumatisme (căderi pe scări, răsturnări).

Merită înțeles și un lucru mai puțin intuitiv: două luni în viața unui bebeluș nu înseamnă ce înseamnă două luni pentru un adult. Într-un interval atât de scurt, un copil mic aproape își dublează greutatea și crește semnificativ în lungime. „A stat doar două luni în premergător” poate avea, prin urmare, un impact mult mai mare decât pare. Studiile au arătat că premergătorul nu aduce niciun beneficiu — doar riscuri — și că poate întârzia mersul independent, pentru că îl scutește pe copil de etapele firești ale tranziției naturale.

Consulturile ortopedice din primul an de viață

După naștere există câteva consulturi obligatorii, iar consultul la medicul ortoped pediatru se află aproape de capul listei. El se face în primele 6 săptămâni de viață și include examinarea clinică „din cap până în picioare” plus ecografia de șold — screeningul pentru displazia de dezvoltare a șoldului.

• Aproximativ 1–2 din 1000 de copii pot dezvolta o problemă la nivelul șoldului — de la o displazie ușoară până la luxație;
• ecografia de șold este neinvazivă, nedureroasă, poate fi repetată oricând și certifică obiectiv dacă avem un șold la risc sau unul normal;
• tot la acest consult se depistează problemele congenitale, cum este piciorul strâmb congenital;
• al doilea reper este consultul de la 1 an și 2 luni, când evaluăm cum a debutat și cum se desfășoară mersul.

Avantajul unui consult precoce este că și tratamentul, dacă e nevoie de el, se aplică precoce — prin metode simple, nechirurgicale (imobilizări gipsate, orteze, kinetoterapie) — iar rezultatele sunt foarte bune. Cazurile cu adevărat problematice pe care le vedem sunt, de regulă, cazurile neglijate: copii care pur și simplu nu au fost aduși la consult.

Încălțămintea potrivită: mai simplu decât pare

• Cât timp copilul nu merge, încălțămintea are rol strict de „fashion”. Când începe să meargă, regula de aur este una singură: încălțăminte normală, pe mărimea corectă a piciorului — nici mai mare, nici mai mică;
• pantofii moșteniți sau luați „cu un număr mai mare, să-i ajungă mai mult” lucrează împotriva copilului: piciorul alunecă și sprijinul devine incorect;
• Încălțămintea ortopedică propriu-zisă este un dispozitiv medical, rezervat copiilor cu nevoi speciale (de exemplu afecțiuni neurologice, unde mersul necesită susținere fermă). Dacă medicul o recomandă, o cumpărăm; dacă nu, nu are sens.

Când mergem la medic?

• dacă la 3 luni și puțin copilul nu își ține capul;
• dacă mult după 6 luni nu reușește să stea în șezut;
• dacă la 1 an și 6 luni mersul nu a debutat deloc — nici măcar schițat;
• dacă aveți orice dubiu care nu vă dă pace — mai bine un consult și o liniștire, decât o problemă descoperită târziu.

În aceste situații, evaluarea se face în echipă interdisciplinară: ortopedul pediatru verifică aparatul locomotor, neurologul pediatru „partea de transmisie”, iar la nevoie sunt implicați și colegii de psihiatrie pediatrică. E mai bine să facem verificările și să obținem un rezultat normal, decât să rămână un dubiu ignorat, peste care se trece — iar copilul să aibă de suferit.

Inainte de a incepe un tratament pentru copilul dvs., ascultati sfaturile medicului ortoped pediatru. In urma unui consult de specialitate, se poate pune un diagnostic corect, urmat sau nu de un tratament, in functie de caz si patologie.